duminică, 27 aprilie 2008

... un an si o zi

primul meu blog… prima data cand “astern pe hartie” sentimentele, ideile… si alte fenomene, which race through my head… motiv pentru care am decis sa construiesc acest blog in jurul primului motiv pentru care ma trezesc dimineata, ma duc la serviciu, dupa care vin acasa, deci primul motiv pentru care traiesc: EA.

Da, acea EA, care, in urma cu un an si o zi, a coborat din tren pe peronul sinistru din Cluj si m-a strans tare in brate si mi-a soptit “te iubesc”, vazandu-ma pentru prima data. O sa va intrebati “pai cum?” Pai uite asa: dupa patru luni de convorbiri virtuale si telefonice, dupa ce ne vazuseram o singura data cu 3 ani inainte, dintr-o pura intamplare, ea fiind in Bacau iar eu in Satu Mare, eram acum liberi sa ne exteriorizam dragostea, dorinta, pasiunea, care se acumulasera pe parcursul acelor multe saptamani premergatoare “marii intalniri”.

Am tremurat amandoi de emotii, cauzate de trairea atat de intensa a acelor prime clipe… secunde… ore… zile. Mica noastra aventura a durat 3 zile, 3 zile petrecute in Clujul din care nu am vazut decat camera apartamentului nostru, devenit paradisul temporar al doi nebuni ce s-au dezbracat de orice inhibitii, preconceptii sau temeri de orice fel.

Au trecut un an si o zi de atunci... 12 luni pline de incercari, distante tot mai mari, comunicare tot mai putina, certuri tot mai dese... dar totusi un an invelit intr-o dragoste ce nu cunoaste limite omenesti. So... what happened?

De ce oare, odata cu avansarea in timp (si poate chiar si in spatiu), cuvintele devin tot mai putine si mai lipsite de substanta? Cum se poate ajunge de la discutii uluitoare de 8-9 ore care ne umpleau noptile singuratice, discutii ce cuprindeau orice subiect care putea ajunge dintr-un colt obscur al mintii pana in varful degetelor, pentru ca, in final, sa apara editat pe monitorul rece al computerului... la discutii, sau, mai degraba, doar replici goale de genul “ciao, ce faci?......te iubesc.....imi lipsesti.....azi la serviciu am avut de-a face numai cu idioti.......ma duc sa mananc........ma duc sa ma spal.......ma duc sa ma culc” ? Unde a disparut nucleul din care a inflorit aceasta relatie, unde s-au dus trairile care ne faceau sa tremuram de fiecare data cand vedeam pe monitor “iuby is online”?

De ce, dupa o anumita perioada de timp, we can`t take the time to write/say something special to the one we love, in loc de acel aproape cliseic “te iubesc”? De ce siguranta ca acea persoana va fi langa noi si maine face ca orice magie de dinainte sa dispara, ca orice farama de inspiratie, in momentul in care ii zici/scrii ceva, sa se evapore in neant? De ce aceasta siguranta, pentru care luptam, de fapt, de la inceput, este exact cea care distruge frumosul, eliminand orice urma de pasiune si de comunicare reala?

Toate acestea au ajuns la un punct culminant joi, cand am decis, de comun acord, cu lacrimi in ochi, sa punem capat povestii noastre. Moment in care minunea s-a petrecut: in noaptea aceea si in ziua ce i-a urmat, am vorbit cum nu vorbiseram de luni intregi, ne-am impartasit, prieteneste, orice idee ne trecea prin cap, am vorbit ore in sir iar pasiunea care ne aprinsese amandurora sufletul cu un an inainte, incepea sa-si faca iar loc in inimile noastre. Acum, cand priveam in fata sfarsitul, sufletele ni s-au deschis, sentimente de “deja-vu” ma tintuiau in scaun, amintindu-mi cum in urma cu un an aveam aceleasi trairi, in fata calculatorului, croindu-mi drumul spre inima ei. Acum, cand nu mai puteam zice “te iubesc, imi lipsesti”, pentru ca eram, oficial, despartiti, aveam un sentiment de neputinta frustranta care imi inunda ochii in lacrimi... "if only i could tell her how much i love her..."

De ce abia acum mintea si sufletul imi erau invadate de toate motivele pentru care imi era atat de draga, motivele pentru care o iubeam si o doream? De ce abia acum, facing the cruel and intense end, imi aminteam expresia joviala de pe chipul ei, in momentul in care intram in casa, obosit, dupa o zi de lucru, cu care ma intampina indragostita “ciao, puiu!!! I`ve missed you so much!!!” si ma lua in brate si ma pupa. Abia acum imi aminteam cum se putea comporta ca un copil jucaus, cu o expresie de o inocenta si o puritate nemaintalnite iar, in alte contexte, poate fi femeia serioasa, inteligenta, cu o privire agera, in care i se citeste un viitor maret, femeia care mi-a luat mintile si mi-a dat viata peste cap in cel mai real, frumos si adorabil mod posibil. Abia acum, pielea ca de catifea a iubtei mele imi revenea in minte ca o naluca, abia acum imi dadeam seama ca femeia ce mi-a umplut noptile de dragoste si satisfactie fizica si sentimentala, care ma facea sa tremur, sa vibrez de placere, cu fiecare atingere delicata a oricarei parti a trupului ei sublim... e pe cale sa dispara cu totul din viata mea.

A doua zi, mi-a povestit cum si-a anuntat prietenele mai apropiate de despartirea noastra, relatandu-mi reactia lor: “cum???? Voi???? Nu se poate, refuz sa cred asta! Voi, care ati trecut peste toate obstacolele si dupa un an sunteti tot impreuna, in ciuda celor cateva mii de kilometri care va despart? Voi erati sursa noastra de inspiratie. Cum ramane cu <>? daca voi va despartiti, eu nu o sa mai cred in dragoste!” Una dintre prietene a intrebat-o “totusi, de ce?” iar EA le-a raspuns exact ce am scris si eu mai sus, iar replica a venit neintarziat: “astea-s motive??? Eu stau alaturi de un barbat nebun (la propriu) de un an, pentru ca il iubesc si stiu ca fara mine e un om mort. Si asta e o problema care nu se vindeca, nu se poate rezolva in niciun fel. Voi nu aveti niciun motiv real sa va despartiti!” Si avea dreptate... orice problema de comunicare, sau de orice alt gen, poate fi rezolvata, de indata ce recunosti ca ai o problema si incepi sa te implici cu adevarat in relatie. Motiv pentru care, amintindu-ne cate am pierde, cu mult prea mare usurinta, ne-am impacat, chiar a doua zi.

So, de ce e nevoie de atatea lacrimi, de atata suferinta (in cel mai pur sens al cuvantului), care te loveste in moalele capului, in momentul in care realizezi ca persoana adorata chiar NU va mai fi langa tine a doua zi? De ce trebuie sa trecem prin toate astea, pentru a ne da seama ca singurul lucru de care avem, cu adevarat, nevoie e chiar sub nasul nostru? E nevoie doar de putina implicare, pentru a ne asigura ca vom fi mereu impreuna, pentru a nu ne trezi, intr-o dimineata, singuri in pat, plangand, coplesiti de amintirile dureroase ale unor momente sublime, in urma carora a ramas doar praf si solitudine crunta.

Iubiti-va, deci, cu adevarat, implicati-va si nu o/il lasati sa va scape, doar pentru ca va este prea lene sa-i aratati dragostea voastra, prea lene sa-i cumparati o floare, din cand in cand, sau pentru ca nu va trece prin cap sa-i faceti o surpriza placuta. Mie mi-a trebuit un an si o zi si un blog sa realizez cat de mult o iubesc si cate sunt dispus sa fac, pentru a nu lasa aceasta bucatica de curcubeu din viata mea sa dispara, odata ce soarele nu mai bate... TE IUBESC, S. !!!